Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Distinși oameni de cultură și reprezentanți ai autorităților publice,
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Ziua Limbii Române ne cheamă să cinstim una dintre cele mai profunde expresii ale continuității noastre. Limba este matricea spirituală a unui popor, arhiva sensibilității sale, memoria suferințelor și a biruințelor sale, precum și expresia cea mai fidelă a felului în care acesta a înțeles lumea, timpul, viața și întâlnirea cu Dumnezeu.
Lucian Blaga spunea că „limba este întâiul mare poem al unui popor”, iar academicianul Ioan-Aurel Pop numește această zi „o sărbătoare a spiritului românesc”, deoarece „limba este efigia cea mai pregnantă a românilor”. Înțelegem, așadar, că limba română este asemenea unui organism care se naște, crește și trăiește împreună cu poporul care a creat-o. Limba română este vie pentru că națiunea română este vie și conștientă de vocația sa.
Poporul nostru s-a format ca popor creștin, iar limba pe care o vorbim poartă mărturia acestei nașteri, cu toate bucuriile, durerile și năzuințele sale de reîntregire. Noi, românii basarabeni, cunoaștem adânc prețul acestei moșteniri. În acest spațiu, limba română a fost vreme îndelungată supusă unei sistematice inginerii identitare. I s-a schimbat alfabetul, i s-a falsificat numele, i s-a contestat obârșia, iar vorbitorii ei au fost marginalizați, deportați ori obligați să-și camufleze apartenența. Puterea țaristă și regimul sovietic au știut că destructurarea unui popor începe prin înstrăinarea lui de propria limbă, de propria memorie și de numele său adevărat.
Cu toate acestea, limba română a supraviețuit în rugăciunile mamelor și ale bunicilor, în cântarea bisericească, în vechile cărți de cult, în doine, în colinde, în pomelnicele familiilor și în dorul celor deportați. A supraviețuit asemenea unei candele ocrotite în fața furtunii vremurilor.
În aceeași limbă, românii basarabeni și-au botezat copiii, și-au întemeiat familiile, și-au plâns morții și și-au mărturisit nădejdea în Înviere, fie aici, fie în Siberia. Și-au așezat dorul în doine, istoria în balade, credința în colinde, iar adevărurile mântuirii în rugăciuni. Astfel, cuvântul românesc a devenit purtător al Cuvântului dumnezeiesc.
Biserica Ortodoxă Română a avut un rol esențial în formarea și păstrarea limbii române. Prin cărțile de cult, prin predicile preoților și prin rugăciunile comunităților, ea a păstrat unitatea de credință și de limbă a românilor din toate provinciile istorice. Chiar și atunci când hotarele politice ne despărțeau, aceeași Sfântă Liturghie ne aduna în aceeași rostire sfântă.
În Basarabia, vorbirea limbii române a dobândit valoarea unei mărturisiri plătite, uneori, cu sânge. După anexarea din 1812 și în timpul ocupației sovietice, administrațiile imperiale au urmărit dezrădăcinarea poporului prin falsificarea limbii sale. I-au schimbat alfabetul, i-au interzis numele și au îndepărtat-o din școală, din biserică, din administrație și din viața publică. De aceea, a-i spune limbii noastre pe numele său adevărat a însemnat un act de rectitudine intelectuală, de demnitate morală și, uneori, de curaj jertfelnic.
Preoți, profesori, scriitori și simpli credincioși au fost marginalizați, deportați ori uciși pentru vina de a-și cunoaște obârșia. Bunătatea și îndelunga răbdare ale românilor basarabeni au fost adesea confundate cu acceptarea înstrăinării, iar aceasta a fost și încă mai este „povara bunătății noastre”.
La 25 mai 1917, aici, la Chișinău, preotul și poetul Alexie Mateevici se adresa Primului Congres al Învățătorilor Moldoveni din Basarabia. În fața celor care încă ezitau să mărturisească adevărul despre identitatea lor, el afirma răspicat: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut.”
Acest adevăr istoric, filologic și spiritual rămâne pe deplin valabil. Identitatea regională moldovenească și apartenența la poporul român se întregesc firesc, după cum Moldova istorică face parte din geografia, cultura și memoria românească.
Ziua de 31 august ne amintește și de generația Renașterii Naționale, care a cerut revenirea la alfabetul latin și repunerea limbii române în drepturile sale firești, pregătind calea desprinderii de dominația sovietică și a reafirmării apartenenței noastre la spațiul spiritual și cultural românesc. Acea generație a fost conștientă că libertatea politică rămâne fragilă atunci când mintea unui popor continuă să fie ocupată de falsuri.
Tot Părintele Alexie Mateevici, preot al Bisericii strămoșești și poet al redeșteptării noastre naționale, ne amintește și astăzi:
„Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii.”
Limba noastră este sfântă prin adevărurile sfinte pe care le-a purtat de-a lungul veacurilor. În veșmântul ei au fost vestite Evanghelia lui Hristos și cuvintele mântuirii; prin ea au fost săvârșite Sfintele Taine, au fost citite Cazaniile, au fost alcătuite rugăciuni și au fost mângâiate atâtea suflete.
Sfințenia despre care vorbește părintele Mateevici s-a sedimentat în limba română prin rugăciunea și jertfa generațiilor. Este sfințenia mamelor care și-au învățat copiii să se închine „în duh și în adevăr”, a preoților care au slujit în ascuns în vremuri de prigoană, a mărturisitorilor care au purtat credința prin temnițe și deportări și a oamenilor simpli care au păstrat în cuvintele lor buna-cuviință, omenia și frica de Dumnezeu.
Această limbă, sfințită prin credința poporului, ne-a sfințit, la rândul ei, ca popor. Ne-a învățat să-L numim pe Dumnezeu „Tată”, să o chemăm pe Preasfânta Fecioară „Maică”, să numim pâinea „dar”, pământul natal „moșie”, iar depărtarea de casă „dor”. În vocabularul ei spiritual s-a constituit o întreagă antropologie creștină: omul este înțeles prin legătura sa cu Dumnezeu, cu familia, cu înaintașii și cu pământul în care aceștia odihnesc.
Biserica Ortodoxă Română a avut, poate, rolul cel mai important în conservarea acestei continuități. În jurul Sfântului Altar, prin Liturghie, Cazanie, Psaltire și cântare bisericească, Biserica a păstrat unitatea de conștiință a românilor din provincii despărțite prin hotare vremelnice.
Prutul a devenit frontieră politică, însă nicio putere nu a reușit să-l transforme într-o graniță a limbii, a unității naționale, a credinței și a memoriei. Aceeași rugăciune românească se înalță către Tronul dumnezeiesc pe ambele sale maluri. De aceea, apărarea limbii române nu aparține exclusiv filologilor, scriitorilor ori instituțiilor academice. Ea este o responsabilitate morală a fiecărei familii, a fiecărei școli, a fiecărei parohii și a fiecărui român.
Mitropolia Basarabiei își asumă responsabilitatea de a cinsti limba română cu întreaga demnitate care i se cuvine. Înainte ca unitatea românească să se împlinească în toate formele sale, ea există deja în fiecare rugăciune rostită românește pe ambele maluri ale Prutului. Limba română este patria pe care o purtăm cu noi pretutindeni.
Vă îndemnăm să păstrăm limba română cu recunoștință, să o vorbim cu demnitate și să-i spunem pe nume fără teamă, căci în ea este adunat dorul atâtor generații de români.
Ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze limba română, poporul român de pretutindeni și pe toți cei care slujesc unitatea sa națională și spirituală!
La mulți ani de Ziua Limbii Române!
La mulți ani tuturor românilor!
Cu părintească dragoste și arhierească binecuvântare,
