Iisus i-a silit pe Apostoli să urce în corabie și să treacă înaintea Lui, pe malul celălalt al Mării Tiberiadei, ca El să dea drumul mulțimilor. Marea Tiberiadei era un lac de dimensiuni mai mari care putea fi străbătut, pe vreme bună, în aproximativ 2-3 ore. Pe “Țărmul celălalt”, cum îl găsim scris la Evanghelistul Matei (14,22), se afla cetatea Capernaum de care știm ca era “patria Sa”, a Mântuitorului (Luca 4,23).
Un al doilea scop al Mântuitorului de a rămâne singur a fost acela de a se sui în munte și de a se ruga, rămânând până târziu în noapte. Potrivit Sfintelor Evanghelii, (Matei 26,36; Luca 6,12), știm că Iisus adesea zăbovea ore întregi în rugăciune pe timp de noapte, de unde simțim și noi astăzi frumusețea slujbelor din mănăstiri de la miezul nopții. Unii Părinți ai Bisericii presupun că Hristos, prin rugăciune, mulțumea întotdeauna Tatălui pentru minunile pe care le săvârșea, iar noi, luând exemplu, mulțumim de fiecare dată pentru darurile care ne sunt oferite în viața de zi cu zi.
După Sfântul Evanghelist Ioan (6,19), între timp, corabia a ajuns pe la 30 de stadii (aproximativ 5,5 km.) și era cuprinsă de furtună, iar Apostolii, unii dintre ei experimentați în cele ale mării, erau învăluiți de frică, căci “vântul era împotrivă” (Matei 14,24). Pe la a IV-a strajă, fiecare strajă având trei ore – adică înspre ziuă, ucenicii fiind încă în “mijlocul mării” luptându-se cu furtuna, Iisus a venit la ei “mergând pe valuri” (Matei 14,25), dar ei, îngroziți, au crezut că este o “nălucă” (Matei 14,26). Atunci Iisus le-a zis: “Îndrăzniți, Eu sunt nu vă temeți!”, iar Petru a zis: “Doamne dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă” (Matei 14,27-28). Îndoiala o avea încă de la început prin cuvântul “dacă”, de aceea în timp ce mergea către Hristos a început să se scufunde făcându-i-se frică de valuri, furtună, întuneric, arătând că îndoiala naște frica. Cuprins de disperare a strigat: “Doamne scapă-mă!” (Matei 14,30), el care era pescar de meserie și care cunoștea foarte bine să înoate, arată faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic, nici măcar cele pe care noi credem că le stăpânim pe deplin.
Condiția oricărei izbânzi este puterea și tăria credinței prin care putem depăși orice limită de aceea și Iisus l-a dojenit pe Petru zicându-i: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14,31), ca mai apoi să poruncească furtunii să se oprească, iar ceilalți Apostoli să înțeleagă adevărul că Hristos este “Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14,33).
Și noi, împreună cu ei, mărturisim același adevăr și privim la Hristos cu credință, fără ezitare, ca să fim biruitori peste valurile acestei lumi.
Articol redactat de Părintele Arhidiacon Constantin Olariu.
