Șezând el în chilia sa, care era într-un loc osebit, nu foarte departe de locuințele omenești, și îndeletnicindu-se cu obișnuitele lui rugăciuni și gândiri de Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dânsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănogită la toate mădularele. Deci, căzând la picioarele lui, îl ruga, zicând: „Miluiește-mă, omul lui Dumnezeu, și nu mă lepăda de la fața ta, precum și milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujești tu, nu leapădă pe nici unul când vine la Dânsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, având toate mădularele nelucrătoare și fiind abia vie. Deci cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sângelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca și pe fiica mea să o tămă-duiască, numai să te rogi pentru ea, milostivindu-te spre noi, căci și noi suntem fii ai Bisericii lui Hristos și suntem luminați prin Sfântul Botez”.
Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugându-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfințit pe fecioara cea slăbănogită și îndată s-a sculat sănătoasă. Deci au mulțumit cu toții lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: „De voiești, o, iubitule, ca să nu fie în casa ta nici un fel de neputință, în toate Duminicile să te împărtășești cu inimă curată cu toți ai casei tale din dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos”. Apoi, după ce le-a spus aceasta, i-a slobozit pe ei cu pace.
Altădată a fost adus la dânsul un om îndrăcit, pe care l-a ținut cuviosul la dânsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicând: „Ce nevoie și ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiștea idolească și acolo să fiu cinstit în toate zilele cu jertfe și închinăciuni de mulți oameni fără de minte? Iar acum sunt muncit aici doar de acesta, fără de vină”. Iar Sfântul Epictet, în ziua a treia, certând pe diavol, l-a izgonit din omul acela.
Altădată a fost adusă la sfânt o femeie bogată și de neam bun, care era în necurăția elinească. Ea era oarbă la ochi și, căutând tămăduire de la mulți doctori, n-a aflat. Deci a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mâna dreaptă să-și pună pe ochii ei orbiți, pentru că auzise de la mulți că se fac multe minuni prin cinstitele lui mâini și se dau bolnavilor tămăduiri. Iar sfântul, văzându-i rugămintea ei făcută cu dinadinsul și cu toată credința, și-a pus mâna dreaptă pe ochii ei, chemând numele lui Iisus Hristos. Și îndată femeia aceea a văzut cu amândoi ochii și a strigat, zicând: „Slavă, Ție, Dumnezeul creștinilor!”. Și de atunci a crezut în Hristos împreună cu toată casa sa. Dar de vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sunt destule aceste puține ce s-au zis până acum, spre arătarea sfințeniei lui; iar noi să ne întoarcem către povestirea ce ne stă înainte.
Un copil tânăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic și bogat, fiind în vârstă de optsprezece ani și petrecând în rătăcirea închinării la idoli, a ieșit cu cei de o seamă cu el la obișnuitele plimbări tinerești. Și mergând el – după a lui Dumnezeu purtare de grijă – la locul acela unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să știe cine locuiește într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrând înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip, care, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicând: „De unde ești, fiule, și cine sunt părinții tăi?”. Tânărul a răspuns: „Tatăl meu este mai-mare al cetății; maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sunt fiul lor unul născut și ei în fiecare zi se uită la mine ca la un mărgăritar prea scump”.
Atunci sfântul a zis: „Bine ai zis, fiule, că părinții tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decât orice mărgăritar și mai iubit lui Hristos, Mântuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuință. Deci ascultă-mă pe mine și leapădă toate cele ale lumii acesteia văzute, care este deșartă și vremelnică, ca împreună cu toți sfinții să câștigi, în veacul ce are să fie, veșnicele bunătăți cele nevăzute. Pentru că toate acestea, câte se văd în lume, sunt trecătoare și degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El și-I slujesc Lui, acelea sunt veșnice, precum și Dumnezeu Insuși este veșnic.
Aurul și argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Iar eu îți voi spune în ce chip se câștigă aurul cel adevărat, căci se scrie în cărțile noastre creștinești: Te sfătuiesc să-ți cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogățești și să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate rușinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omenești. Deci și tu, o, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ți se vor găti bogățiile cele cerești și te vei îmbrăca în haine albe care sunt: credința, nădejdea și dragostea. In acestea îmbrăcându-te ca și cu niște platoșe tari, nu numai că vei fi mai presus decât lumea cea văzută, dar și pe diavolul împreună cu toți îngerii lui, pe care voi toți îl cinstiți ca pe un zeu, și pe acela îl vei birui.
Încă și aceasta să mai știi, o, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ți este tată adevărat, fiindcă a născut doar un trup stricăcios care moare degrab, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a turnat în trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci altul este tatăl tău cel văzut și altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor și vremelnic, aflându-se sub primejdii și pătimiri, neputând nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veșnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic și atotțiitor.
Acela a zis și te-ai zidit în pântecele maicii tale. Acela a poruncit și ai ieșit din pântecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vârstă. Și dacă fiii sunt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atât mai vârtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul și asemănarea Sa, și ne-a dat minte și înțelegere, și ne-a pus să stăpânim peste lucrurile mâinilor Lui; și noi fiind robii Lui, ne-a împărtășit cu El, ca să fim fii, frați și prieteni, cu darul Său. Deci pe Acel adevărat Părinte al nostru, Care ne-a dat atâtea bunătăți, suntem datori a-L cunoaște, a-L iubi, a-L cinsti și a ne închina Lui întotdeauna.
Asemenea și maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naște trupește în lumea aceasta, ci aceea care ne naște duhovnicește în viața cea veșnică. Aceea care este logodită cu Mântuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumusețată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălțată de mucenici și de mărturisitori și căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.
Acea Sfântă Maică este numită de oameni Biserică. Glasul ei este ca glasul turturelei care se îngrijește pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăște mirul învățăturilor apostolești; ai cărei ochi sunt credința cea adevărată și nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mâini picură smirna facerilor de bine săvârșite din milă și din dragoste; ale cărei doi sâni sunt cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, și cea nouă, propovăduită de Apostoli. Prin Sfântul Botez, ea naște spre nemurire pe fiii săi. Deci apropie-te o, preadulce fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale celei adevărate și, ascultând sfatul meu, treci cu vederea bogățiile cele vremelnice ale părinților tăi, ca să te învrednicești a fi moștenitor al vistieriilor veșnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.
Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăiește prin mine către tine acestea: «Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa părinților tăi, și mergi în pământul pe care Eu ți-l voi arăta, în pământul care izvorăște miere și lapte; adică învățăturile proorocilor, ale Apostolilor și ale Sfinților Părinți». Deci, când vei împlini toate cele poruncite ție, atunci se vor da ție moștenirile Raiului, se vor deschide ție vistieriile cerului. Se va da ție slava împărăției celei de sus, unde vei vedea rânduielile îngerești și cetele tuturor sfinților. Acolo te vei sălășlui cu aceia ca un adevărat frate, și vei fi părtaș lui Dumnezeu ca un fiu”.
Iar tânărul cel bine priceput, ascultând toate cuvintele omului lui Dumnezeu, cele insuflate de Duhul Sfânt, și crezând adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temându-se de tinerii care erau cu dânsul, ca să nu-l spună la părinții săi. Deci, închinându-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.
Iar a doua zi, foarte de dimineață, tânărul Astion s-a dus singur la cuviosul acela stareț, întocmai ca o albină înțeleaptă, care ieri adunase degrabă în acel loc mierea cea dulce; și intrând în chilie la preotul Domnului, i-a făcut o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!”. Iar sfântul i-a răspuns: „Bucură-te și tu, tânărule cel preafrumos, pe care te văd că porți haină mucenicească și ai pe cap cunună din pietre scumpe”. Deci, șezând, au început a vorbi. Starețul i-a zis: „Fiule, sămânța Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare și voiește să aducă rod? Sau încă petrece în întunericul necredinței?”.
Astion a zis: „O, sfinte părinte, ți-am spus ieri că sunt unul născut la părinții mei și foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mâhnire, deoarece, când voi primi credința creștinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau își vor pierde mintea, sau singuri își vor aduce moartea în vreun fel. Deci mă tem ca, de unde eu mă nădăjduiesc de mântuire, să nu fiu pricinuitor de moarte și de gheena cea veșnică părinților mei. Deci de vei voi să primești sfatul meu, fa-mă pe mine creștin în taină, și povățuiește-mă acum îndată cum mă voi pregăti spre Botez. Iar după ce vei săvârși asupra mea toate după rânduiala creștinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine și să mergem spre o țară îndepărtată, unde te va povățui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinților și să nu se vatăme conștiința mea pentru mâhnirea lor, iar dragostea lor să nu fie împiedicare pentru mântuirea mea”.
Niște cuvinte ca acestea ale tânărului ascultând sfântul stareț, s-a bucurat cu duhul și i-a poruncit ca în toate zilele să postească, să se ferească cu dinadinsul de spurcăciunile cele jertfite idolilor și să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mântuitorul lumii. Deci tânărul Astion făcea acestea cu osârdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareț și învăța de la dânsul sfânta credință. Iar după ce a înțeles bine toate cele despre Hristos și a crezut în El fără de îndoială, atunci sfântul stareț l-a botezat și, nu după multe zile, au ieșit amândoi noaptea de acolo, luând Astion puțin argint, atât cât să le ajungă pe cale. Și ducându-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecând spre părțile sciților și, intrând într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciților, lângă fluviul ce se numește Dunărea. Nu departe de acea cetate au găsit un loc osebit, plăcut spre petrecere, și s-au sălășluit acolo, zidindu-și o chilie mică.
Iar după plecarea lui Astion din casa sa, părinții nevăzând pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni și, negăsindu-l, făceau mare plângere și tânguire, chemând în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicând: „Astioane, preadulcele meu fiu, unde ești acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ți s-a întâmplat? Oare vreo fiară te-a mâncat sau adâncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrâneților mele și lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu știu! In ce țară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!”.
Asemenea și maica sa, rupându-și hainele de pe sine și bătân-du-se cu mâinile peste piept, se tânguia, zicând: „Astioane, cine te-a despărțit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creștinilor, trimițând pe unul din ai săi, a întors inima ta, înșelându-te, și te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie, cea plină de amărăciunea cea fără de sfârșit! Toate durerile și ostenelile mele ce le-am suferit cu nașterea și creșterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pântecelui meu s-a uscat, a pierit nădejdea mea și slava și șed ca o cetate pustie. Până acum am fost mamă, iar de acum nu mai sunt, fiind lipsită de singurul meu fiu iubit!”. Astfel se tânguiau părinții în toate zilele cu nemângâiere.
Petrecând robii lui Hristos, Epictet și Astion, lângă cetatea Almiridei, și ducând viață monahicească întru nevoințe pustnicești, nu s-a tăinuit fapta lor cea bună și sfințenia, deoarece prin mâinile Sfântului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încât oamenii au început a veni la el, aducându-și pe neputincioșii lor. Intr-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cincisprezece ani, mut, surd și uscat și, punându-l lângă picioarele sfântului stareț, a început a zice către el: „De unde ai venit aici, nu știu, însă cred că dacă vei voi, poți să tămăduiești pe fiul meu, căci chipul tău te arată că ești ucenic al nazarineanului, despre Care am auzit multe și preaslăvite minuni. Deci, dacă ești ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învață-ne să-L cunoaștem și să fim și noi robii Lui”.
Iar sfântul a zis către ea: „O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul și pământul și toate cele văzute de noi, îți va fi ție ceea ce dorești”. Zicând acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pământ, și scuipând de trei ori în gura lui cea amuțită, l-a întrebat: „Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? In idolii cei făcuți de oameni sau în Iisus Hristos cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?”. Iar copilul a strigat cu glas mare: „O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atâtea faceri de bine!”. Văzând oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au proslăvit pe Dumnezeu și în ziua aceea mai mult de o mie de suflete, bărbați și femei, au crezut în Hristos Mântuitorul nostru.
Iar darul lui Dumnezeu lucra minuni nu numai prin Sfântul Epictet, ci și prin Sfântul Astion, căci, ieșind el odată la Dunăre ca să aducă apă, l-a întâmpinat un om îndrăcit; iar el, făcând semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigând: „O, Astioane, credința și curăția inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!”. Altădată, trimis fiind Astion de către stareț la un loc oarecare, pe când venea, a văzut un om pe drum care căzuse de pe o zidire înaltă și zăcea la pământ ca un mort, iar părinții lui se tânguiau pentru el. Deci fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, precum prin Apostolul Tău Pavel l-ai întors la viață de la porțile morții pe Evtih cel căzut jos de la catul al treilea, asemenea și prin Apostolul Petru l-ai ridicat pe Enea din slăbănogirea cea de opt ani, și prin același Sfânt Petru l-ai făcut să umble pe omul care era olog din pântecele maicii sale, întărindu-i pulpele și gleznele, așa și pe acest om ridică-l și fa-l viu și sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!”.
Astfel rugându-se, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicând cuvântul Apostolului Petru: In numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă! Deci, apucându-l cu mâna dreaptă, l-a ridicat viu și sănătos. Iar acela a mers îndată împreună cu părinții lui la chilia sfinților, strigând: „Unul este Dumnezeul lui Epictet și al lui Astion! Cu adevărat, Unul este Dumnezeul creștinilor și nu mă voi duce de aici, până ce într-această zi nu ne veți face creștini pe mine și pe părinții mei!”. Iar Epictet, preotul Domnului, chemându-i și învățân-du-i, le-a poruncit să postească și să se pregătească de primirea darului cel sfânt; iar după câteva zile i-a luminat pe ei cu Sfântul Botez.
Iar diavolul, văzând că a fost rușinat nu numai de stareț, dar și de tânărul Astion, și că s-a lipsit de dobânda sa din sufletele omenești, se rupea de zavistie și se înarma asupra lor cu toate meșteșugirile sale, dar nimic nu sporea. Însă apoi a aflat asupra tânărului o vreme prielnică în chipul acesta. Ieșind într-o zi Astion la râu ca să ia apă fără binecuvântarea starețului și văzându-l vrăjmașul neîngrădit cu binecuvântarea cuviosului, îndată – prin îngăduința lui Dumnezeu – a năvălit asupra lui cu niște gânduri spurcate și a tulburat sufletul tânărului. Și întorcându-se Astion în chilia sa, se rușina să-și mărturisească părintelui său gândurile acelea și vreme de trei zile se supunea lor, neputând să le biruiască. El postea și se ruga cu lacrimi, își obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gândurile necurate, prin care vrăjmașul nevăzut îl rănea pe el ca și cu niște săgeți.
Iar starețul văzând pe ucenic tulburat și mâhnit, a zis către el: „Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mâhnire pe care o văd la tine nu este mâhnirea sfinților care se îngrijesc de mântuirea lor și arată pe față o oarecare întristare duhovnicească, ci cred că mâhnirea ta este purtătoare de moarte, precum și mâhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Abesalom, și care a pierdut pe Iuda, vânzătorul lui Hristos”. Atunci Astion a început a se mărturisi, zicând: „Părinte, mai înainte de aceste trei zile vorbeai cu niște cinstiți bărbați despre tainele cerești și eu aveam nevoie să ies la apă. Deci m-am rușinat a cere binecuvântarea ta înaintea acelor bărbați și n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neștiind tu, am ieșit la apă fără binecuvântarea ta. Insă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gânduri spurcate și iată, acum au trecut trei zile de când mă lupt cu ele și nu pot să le gonesc; deci pentru aceasta sunt tulburat”.
Iar sfântul stareț, căutând cu groază la dânsul, a zis: „Pentru ce ai ieșit afară din chilie fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la râu fără binecuvântarea preotului lui Hristos? Nu știi oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloș tare și armă nebiruită asupra diavolului?”. Zicând acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pământ în chipul Sfintei Cruci și s-a întins și starețul. Și astfel s-au rugat amândoi împreună lui Dumnezeu. Și sculându-se ei de la pământ după multă rugăciune cu lacrimi, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumânare aprinsă, fugind de la dânsul și zicându-i: „Mărturisirea ta, Astioane, a sfărâmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme”.
Astfel viețuind acolo acei cuvioși părinți și întorcând multe suflete omenești de la înșelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu, domnul acelei țări, care se numea Latronian, a mers în cetatea Almi-ridei și slujitorii de idoli i-au spus că cei doi sfinți sunt fermecători și înșeală pe mulți cu vrăjile lor, întorcându-i de la aducerea de jertfe zeilor. Iar boierul a poruncit să-i prindă îndată și să-i arunce în temniță. Deci sfinții, fiind legați, se rugau neîncetat și cântau Psalmii lui David, iar starețul grăia către ucenic: „Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare și ne vor întreba de nume, de neam și de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decât numai acestea: «Suntem creștini». Acesta ne este numele, neamul și patria și nimic altceva nu suntem, decât numai robi ai adevăratului Dumnezeu”.
Iar a doua zi, boierul a poruncit să se pregătească divan în mijlocul cetății, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la priveliște. Deci, venind pe la ceasul al treilea din zi, a șezut la judecată și a trimis ca să scoată pe sfinți din temniță. Și venind sfinții înaintea lui, el a căutat spre dânșii și s-a spăimântat, pentru că a văzut fața lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu; că erau cinstiți la vedere. Sfântul Epictet era de șaizeci de ani, înalt la stat și cu barbă lungă, împodobită de căruntețe. Asemenea, Sfântul Astion era înalt la stat, foarte frumos la față, înflorit cu podoaba întregii înțelepciuni și având vârsta de treizeci și cinci de ani.
Iar boierul uitându-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputând să zică ceva; apoi, abia deschizându-și gura, a zis: „Să ne spuneți cum vă numiți, de ce neam sunteți și din ce țară ați venit aici”. Sfinții au răspuns: „Suntem creștini!”. Boierul a zis: „Știu că sunteți din blestemata credință creștinească, dar să ne spuneți neamul și țara voastră”. Sfinții au răspuns: „Suntem creștini, știm pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos și Lui Unuia ne închinăm; iar de urâciunile idolești ne îngrețoșăm, și ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind ca și Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei și toți cei ce nădăjduiesc spre dânșii!”.
Auzind aceasta boierul, s-a umplut de mânie și a poruncit să-i dezlege pe sfinți și să-i bată multă vreme fără milă. Iar ei, fiind bătuți, grăiau: „Doamne, Iisuse Hristoase, învățătorul nostru, voia Ta să se săvârșească în noi!”. Iar boierul, văzându-i nebiruiți, se aprindea mai mult de mânie și le zicea: „Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemați neîncetat? Să vină acum să vă ajute și să vă scoată din mâinile mele!”. Sfinții au grăit: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”.
Atunci boierul, iuțindu-se și mai mult, a poruncit să-i spânzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier și să-i ardă cu făclii aprinse. Iar ei strigau într-una: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”. Astfel fiind sfinții munciți, se sfârșea al șaptelea ceas din zi. Și a poruncit boierul să-i ia de la muncire și să-i ducă iar în temniță. Iar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinților pe care le grăiau neîncetat când pătimeau și socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care ușurează trupul de durere când este în munci, a început a le avea neîncetat în mintea sa și a le cugeta ziua și noaptea.
Și după trei zile a început a striga în popor, zicând: „Sunt creștin! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru”. Apoi, alergând la sfinți în temniță, a învățat de la dânșii sfânta credință și, după puține zile, s-a învrednicit de Sfântul Botez cu toată casa sa. Iar sfinții, după, întâia cercetare și muncire, au petrecut în temniță cinci zile; apoi iar au fost scoși la judecată. Și neputând boierul în nici un chip să-i înduplece la păgânătatea sa, a început a-i munci din nou. Deci mai întâi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oțet și cu sare, după aceea, a umplut o căldare mare cu smoală și fierbând-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Iar ei petreceau nevătămați în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare și ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”.
Iar boierul cetății se mira, văzându-i vii și nevătămați în căldarea cea fiartă și zicea: „O, cât de mare este puterea vrăjii creștinești!”. Apoi a poruncit să-i scoată din căldare și să-i arunce în temniță, nelăsând pe nimeni să se ducă la dânșii ca să le dea pâine sau apă, ca astfel să se topească de foame și de sete. Și au petrecut sfinții treizeci de zile fără hrană și fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvântul lui Dumnezeu și întărindu-se cu darul Duhului Sfânt.
Când sfinții mucenici se cercetau și se judecau la divanul cel din priveliște înaintea a tot poporul, s-a întâmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părțile Răsăritului, astfel rânduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece știa bine pe părinții lui, deci întorcându-se în țara sa, s-a dus la părinții lui Astion și le-a spus, zicând: „Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea sciților, cu un oarecare stareț, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos”.
Iar părinții, auzind aceasta, au rugat cu lacrimi pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurământ cele spuse. Deci tatăl lui Astion a zis: „Dacă mă voi învrednici să văd fața iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci și mă va învăța”. Asemenea grăia și maica sa: „Dacă îl voi vedea în viața mea pe dulcele meu fiu, toate le voi lăsa și îl voi urma. Și de-mi va porunci să fiu creștină, nu mă voi lepăda; și cu dânsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos”. Grăind astfel, și-au încredințat casa și averile lor la cei mai credincioși prieteni ai lor, iar ei au luat multe slugi și slujnice și s-au dus cu corabia în Sciția. însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinții Mucenici Epictet și Astion și-au săvârșit nevoința pătimirii în acest chip:
După cele treizeci de zile în care au fost chinuiți în temniță cu foamea și cu setea, boierul scoțându-i iar la judecată, le-a zis: „V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam și de patrie, dar nu mi-ați spus adevărul. Deci socotesc că nu sunteți altceva decât niște diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sunt fără nume și fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneți-mi, o, diavoli întrupați, veți aduce jertfe zeilor noștri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre”. Sfinții au răspuns: „Noi suntem creștini, nu diavoli, și cu numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omenești. O, dacă ai voi și tu să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru”.
Atunci, mâniindu-se boierul, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinții mucenici; apoi bătându-i mult cu toiege, i-a osândit pe dânșii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinții fiind scoși afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigașii lor să le dea vreme de rugăciune. Apoi, stând cu fața către răsărit, și-au ridicat mâinile spre cer și, înălțându-și ochii, s-au rugat lui Dumnezeu vreme îndelungată. După aceasta, Sfântul Epictet s-a rugat ca să taie mai întâi pe Astion; dar acesta a grăit către dânsul: „Părinte, mai întâi ție ți se cade să primești această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu ești preotul Domnului, părintele și învățătorul meu, iar eu voi merge după tine!”.
Sfântul Epictet a răspuns: „Fiule, șaptesprezece ani te-am păzit curat și fără de prihană, cu darul lui Hristos, și acum să-mi pierd osteneala mea de atâția ani și să te las singur? Oare nu știi că meșteșugirile vrăjmașului sunt subțiri și greu de cunoscut? Deci mă tem ca nu cumva, fiind tânăr și văzând moartea mea, să te temi și să fii vrăjmașului de batjocură. Deci nu așa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu sa mergi mai înainte de mine, și să primești mai întâi cununa pătimirii; și cred că Sfântul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieșit întru întâmpinarea ta și așteaptă să te primească, ca apoi, cu cântări dănțuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mântuitorul nostru”.
Sfântul Astion a răspuns: „Fie voia Domnului și a ta, sfinte părinte!”. Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Tu ești apărătorul meu, Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!”. Apoi, plecându-și capul sub sabie, s-a sfârșit. Iar Sfântul Epictet, căzând peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigașii săi, ca așa zăcând să-l ucidă pe el. Deci, lovit fiind cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toți cei ce erau acolo, păgâni și creștini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca niște raze de soare, și o bună mireasmă negrăită umplea locul acela.
Iar după ce s-a făcut noapte, Vigilantie cel mai sus pomenit, împreună cu casnicii lui și cu alți creștini, s-au dus și au luat în taină trupurile mucenicilor; și, învelindu-le în pânze curate cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc vestit. Tot în aceeași noapte a căzut un diavol cumplit asupra boierului Latronian, căci sculându-se dimineața și mergând ca de obicei la divan, a început a vorbi cu necuviință ca un nebun. Apoi, apucând o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dânsul și a început a-i tăia și a-i răni. Iar aceia, văzându-l pe el îndrăcit, l-au prins și smulgându-i sabia din mâini, l-au bătut. Apoi, legându-i mâinile și picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile și-a lepădat în chinuri sufletul său, fiind sugrumat de diavol.
După sfârșitul sfinților mucenici, părinții lui Astion călătorind cu corabia, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfântul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicându-i: „Tatăl meu și maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieși la mal și-i primește pe ei în casa ta. Odihnește-i și mângâie-i, deoarece foarte s-au obosit, intristându-se și mâhnindu-se pentru mine. Să-i înveți să cunoască și mântuitoarea credință și să le spui măririle lui Dumnezeu”. Deci Vigilantie mergând îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieșind părinții lui Astion, întrebau pe oamenii care se întâmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tânăr cu numele Astion. Iar Vigilantie, apropiindu-se de dânșii, le-a zis: „L-am văzut și l-am cunoscut pe el bine. Deci veniți mai întâi să vă odihniți în casa mea, apoi vă voi spune despre dânsul”. Atunci ei, bucurându-se foarte, au mers la dânsul și s-au odihnit.
După aceasta, rugând ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: „Nu este mult de când Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu câteva zile, s-a dus de aici cu un stareț cinstit, într-o țară mai depărtată, fiind chemat cu cinste de Impăratul cel preaslăvit ca să împărătească cu Dânsul întru negrăită slavă”. Apoi, Vigilantie le-a spus despre viața veșnică, despre șălășluirile raiului și împărăția cerului, despre Hristos Domnul și Impăratul cel fără de moarte, despre îngeri și despre toate cetele sfinților, care împărătesc împreună cu Hristos și întru care este numărat și fiul lor, Astion.
Iar părinții lui auzind cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit și au simțit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; și mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus acolo iubitul lor fiu. Iar Vigilantie, luându-i pe dânșii, i-a dus mai întâi în chilia sfinților mucenici, unde le-a arătat o Sfântă Cruce și o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dânșii. Deci, vorbind mult cu dânșii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos și atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinților Mucenici Epictet și Astion și cum și-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinților și plângând ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune și să se roage cu dânsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.
Și trecând vremea cea din miezul nopții și începând a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger și o mireasmă minunată mirosea. Și au văzut pe sfinții mucenici stând înaintea lor întru podoabă negrăită. Atunci Sfântul Astion cuprinzând pe maica sa cu dragoste și sărutând-o pe dânsa, i-a zis: „Bine ai venit aici, ucenică a lui Hristos și maica mea, Marchelino!”. Asemenea și Sfântul Epictet, cuprinzând capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicându-i: „Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a fi rânduit în numărul credincioșilor și te-ai arătat vrednic de fericirea cea veșnică”. După aceasta amândoi au zis lui Vigilantie: „Bucură-te și tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mântui suflet din moarte și va acoperi mulțime de păcate”. Incă au vorbit cu dânșii din destul și alte cuvinte mângâietoare și pline de dulceață duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuți.
Iar de ce fel de bucurie s-au umplut ei din vedenia aceea și din vorbirea cea dulce cu sfinții, nu este cu putință a spune. Deci și-au vărsat inimile lor în rugăciune și mulțumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slavă cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atât de lungă vreme cu durere în inimă.
Într-acea vreme, în acea țară a sciților era un episcop creștin, cu numele Evanghel. Acela, deși se ascundea în vremea prigonirii, însă înștiințându-se de pieirea boierului Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetând și întărind pe credincioși. La acest, arhiereu a dus Vigilantie pe părinții lui Astion și i-a spus cu de-a-mănuntul toate cele despre dânșii și despre sfinții mucenici. Iar episcopul, fericind pe sfinții mucenici, a primit cu bucurie pe părinții lui Astion, care se întorseseră la Hristos, și i-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
După aceasta, Alexandru și Marchelina, petrecând multe zile în postire și în rugăciuni lângă mormântul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Și vânzându-și averile cele multe pe care le aveau, le-au împărțit săracilor, oprind puțin pentru hrană, și au viețuit cu dumnezeiască plăcere, până la sfârșitul lor.
Așa s-au preamărit în ceruri cu cununa mucenicească Sfinții Cuvioși Mucenici, Epictet Preotul și Astion Monahul, iar Alexandru cu Marchelina, trecând de la cele pământești, s-au învrednicit în partea sfinților cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursa: https://doxologia.ro/
Sector Comunicare, Media și Relații Publice
