“Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup…, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume” (I Timotei 3,16).
La început, până în secolul al IV-lea, Nașterea Domnului era sărbătorită împreună cu Tăierea Împrejur și Botezul Domnului sub numele de Teofanie sau Epifanie.
De la Sfântul Evanghelist Matei aflăm că Iisus S-a născut în Betleemul Iudeii (2,1), întărit de proorocul Miheia: “Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.” (Miheia 5,1). Conform Tradiției, pruncul Iisus, S-a născut într-un staul, pe câmp. Eusebiu de Cezareea (265-340) localizează câmpul la aproximativ 1000 de pași (960m) de Betleem, loc unde își vegheau păstorii turmele. Această ipoteză este susținută și de Fericitul Ieronim (331-420) și pelerine Egeria, iar pelerinul Arculf (670) mărturisește despre o biserică ridicată în acel loc.
O altă mărturie a Nașterii lui Iisus o avem de la magi (Mt. 2,1). Gaspar, Baltazar și Melchior (nefiind de origine persană), însoțiți de daruri (aur, smirnă și tămâie – ca simbol al neamurilor din cele trei continente cunoscute la acea vreme) s-au închinat pruncului, îndrumați fiind de o stea care avea o strălucire aparte și o traiectorie neobișnuită (mergând și de la nord la sud; ex: de la Ierusalim la Betleem). Cei trei magi preînchipuie pe cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham și Iafet din care s-au ramificat semințiile pământului. Darurile lor semnifică întreita slujire a Mântuitorului: de Profet sau Învățător, de mare Arhiereu și de Împărat. Aurul semnifică ceea ce este ceresc, smirna reprezintă jertfa până la moarte, iar tămâia este rugăciunea și virtutea ce se înalță spre Dumnezeu.
Doar la Sfântul Evanghelist Matei avem episodul venirii magilor care făceau parte din casta mezilor din rândul căreia erau aleși preoții din Persia. Aveau o puternică influență religioasă. Tertulian îi numește “regi fără de țară”, ei fiind cărturari foarte bogați ai timpului, pasionați de cunoaștere, specializați în astronomie și astrologie.
Nu se cunoaște numărul magilor care au fost de fapt de aceea o legendă ne vorbește despre al patrulea mag care nu a reușit să ajungă la punctul de întâlnire cu ceilalți. Călătoria sa a fost mereu în întârziere, așa că a ajuns în Betleem după ce Sfânta Familie a plecat în Egipt. Și pe tot parcursul vieții Mântuitorului a urmat pe Domnul în toate locurile ca în final cand Iisus era pe Cruce și întâlnindu-L nu mai avea ce să-I dăruiască pentru că toată averea sa o cheltuise în toți acești ani. Atunci Hristos i-a arătat toate darurile primite prin intermediul iubirii aproapelui.
Istoria colindelor începe înaintea Nașterii Domnului, având un rol ritualic de urare pentru rodire și belșug. O data cu creștinismul au căpătat o conotație biblică fiind adaptate la noua semnificație.
Cele mai vechi colinde românești au ca refren “Lerului Domne” sau “Alerului Doamne”, însemnând “Aliluia”.
Conținutul teologic al lor este variat, făcându-se amintire la păcatul strămoșesc, la răscumpărarea câștigată de Hristos prin întrupare, la cinstirea Maicii Domnului și a sfinților până la învătătura despre rai.
Colindătorii îi închipuie pe îngerii care au vestit Nașterea Domnului. Fiecare colindător este un predicator, un apostol, un mag. Ei cântă învățătura de credință ortodoxă, adevărată, neștirbită, învățată de la preoți și dascăli.
Articol redactat de Părintele Diacon Constantin Olariu.
