Aflăm din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, că pruncul, încă din pântecele maicii sale, simte prezența lui Dumnezeu și al celor din jur.
Evanghelistul ne spune că, de îndată ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei: „Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu“ (Lc. 1,44).
Sfânta Elisabeta arată un respect deosebit faţă de Cel zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria, iar pruncul din pântecele mamei participa, în felul său, la evenimentele la care participă mama.
Educaţia copiilor începe încă din clipa conceperii lor. Pruncul, în pântecele mamei, înţelege şi simte totul. Da, aude şi vede cu ochii mamei lui. El percepe mişcările şi senzaţiile acesteia.
Tot ce simte mama, mâhniri, durere, teamă, nelinişte, copilul trăieşte şi el. Dacă mama nu dorește copilul sau este constrânsă să-l avorteze creează răni adânci în suflețelul lui, răni care îl vor însoți toată viața.
În schimb, dacă mama are sentimente de sfinţenie, dacă ea are sentimente de bucurie, de pace, de iubire faţă de copil, ea i le transmite pe o cale tainică, în acelaşi chip și în aceeași măsură cum transmitem copiilor deja născuţi. De aceea mama trebuie să se roage mult în timpul sarcinii.
Nici tatăl, nici mama n-au dreptul să-şi lipsească de viaţă pruncii, fiindcă nu părinţii dau viaţă pruncului, ci Dumnezeu, prin părinţi. Părinţii sunt vasul ales de Dumnezeu în care El pune viață.
Articol redactat de Părintele Arhidiacon Constantin Olariu.
