Pericopa evanghelică prezintă doi oameni diferiți unul față de altul. Unul bogat, care se îmbrăca numai în haine scumpe și își petrecea toate zilele numai în ospețe, veselindu-se cu prietenii. Dar nu departe de el, “înaintea porții lui”, zăcea un “anume Lazăr”, om sărac, plin de bube, bolnav, care încerca să se “sature din cele ce cădeau de la masa bogatului”.
Hristos ne arată că viața, indiferent cum este ea, are un sfârșit. A murit săracul Lazăr și a fost dus de către “îngeri în sânul lui Avraam”, aceasta fiind o metaforă biblică reprezentând raiul. A murit și bogatul și a fost înmormântat cu fast după rangul lui. Din iad, bogatul, fiind în chinuri, ridicându-și ochii, a văzut pe Avraam și pe Lazăr și a strigat: “Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16,24-26). Văzând răspunsul ferm al lui Avraam, bogatul, a încercat să se târguiască, neștiind că la Dumnezeu nu există cale de mijloc și totul este drept: “Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16,27-31).
Prin această parabola, Hristos, ne arată că bogăția sau săracia sunt stări materiale cărora omul le conferă moralitatea sau imoralitatea. Bogăția nu este un păcat, ea devine păcat când se preface în viciu prin lăcomie. Bogăția poate fi dobândită prin două modalități: câștigată prin muncă cinstită, care poate deveni o virtute, omul înmulțind talanții dați de Dumnezeu; și dobândită pe nedrept, prin înselăciuni, prin suferința, lacrimile și sudoarea semenilor, care este rodul păcatelor, ducând la indiferență și sete de putere. De partea cealaltă nici săracia nu este o virtute. Ea poate fi din lene, nepăsare, rodul viciilor – a omului bețiv, desfrânat, cheltuitor peste măsură pentru plăcerile trecătoare. Aceasta duce la ură, cârteală, revolt, vărsare de sânge, dar în schimb, sărăcia asumată, te motivează în a deveni mai bun, de a înțelege suferințele altora, de a ridica inima și mintea către Dumnezeu și de a folosi ajutorul Lui, mulțumind pentru darul vieții.
Așadar, nici bogăția, nici sărăcia materială, trecătoare, nu sunt date de Dumnezeu ca răsplată sau pedeapsă, ci sunt rezultatele acțiunilor noastre. Putem fi bogați, dar putrezi în interior, lipsiți de Dumnezeu, dar și săraci, dar plini de Duhul Sfânt și bogați în Hristos. (ÎPS Părinte Petru)
În Sfânta Scriptură găsim două porunci fundamentale ale iubirii față de aproapele:
- “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,29); (Matei 12,30-31).
- “Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii” (Matei 7,12); (Luca 6,31).
Articol redactat de Părintele Diacon Constantin Olariu
