Meditația duhovnicească a ÎPS Părinte Mitropolit Petru, susținută în ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române(13.02.2020)

Distribuiți acest articol:
VK
OK.ru

Slujirea arhierească și promovarea identității de Neam

„A fi român, înseamnă a fi ortodox” – George Călinescu

    Citatul lui Călinescu, ne actualizează memoria noastră spirituală, pentru a nu uita în parcursul nostru istoric, bimilenar că suntem printre puținele popoare europene în care credința ortodoxă este asociată cu identitatea națională, și ambele formează o cultură aparte ce ne valorifică prioritar etnia.

  Adesea în slujirea încredințată, în multîncercatul pământ al Basarabiei, ne confruntăm cu problema apartenenței de neam, cu cea ontologico-etnică, iar din partea multor credincioși parvin adesea întrebări legate de acest subiect. În urma celor două ocupații rusești din decursul ultimelor două secole: 1812-1918 și 1940-1989, această chestiune este indispensabilă Basarabiei, întrucât în actuala Republică Moldova avem mai multe entități eclesiastice ortodoxe, predominante fiind cele două mitropolii ortodoxe, care sunt sub oblăduirea a două Patriarhii, română (Mitropolia Basarabiei) și rusă (Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove), rezultând de aici și împărțirea credincioșilor ortodocși în două tabere. O problemă, oarecum similară și actuală, întâlnim și în Biserica din Ucraina.

   Apartenența la o mitropolie sau alta în zona noastră (chiar și Ucraina), de foarte multe ori dobândește aspect politic sau, mai bine zis geopolitic, întrucât politica între românism, ca adevărată identitate a neamului nostru, și apropierea sau asocierea cu rușii, devin subiecte controversate în toate domeniile, de la cel politic până la cel religios.

  Biserica Ortodoxă din Basarabia, a fost prinsă în acest joc geopolitic din cauza faptului că procesul de deznaționalizare a început odată cu ocuparea de către Imperiul Țarist din 1812, rusificarea desfășurându-se în mare parte prin ierarhii ruși care au păstorit aici, numiți sau impuși, și nu aleși, conform canoanelor bisericii, aceștia slujind intereselor noului ocupant în Basarabia prin diverse activități: înlocuirea limbii poporului din cult cu limba ocupantului, scoaterea cărților de cult în limba română și înlocuirea lor cu cele de limbă rusă, cărțile vechi fiind distruse, folosirea în cancelarii doar a limbii ruse și obligarea copiilor să facă școala doar în limba rusă, distrugerea patrimoniului bisericesc prin construirea de biserici în stil rusesc și desființarea multor monumente, limba liturgică fiindînlocuită cu cea rusă, în locul limbii pământenilor etc.

   Cele două ocupații rusești, au reușit să lase urme adânci în sufletele basarabenilor, iar azi se resimte nevoia de culturalizare românească a poporului nostru, (doar așa pot fi înțelese corect valorile credinței și identitatea etnică) astfel înțelegându-se corect noțiunile ce privesc identitatea de Credință și de Neam.

   În acest context, considerăm că este o mare responsabilitate a ierarhilor noștri, în special a celor ce păstoresc în Basarabia, sau în țări cu situația similară, să păstreze norma canonică și să propovăduiască neîncetat credincioșilor pe care îi păstoresc care este adevărata identitate de Neam a poporului lor.

  Tematica identității naționale, de Credință și de Neam, este foarte vastă iar,  în contextul realităților basarabene e și delicată, întrucât, după părerea Noastră, Basarabia nu este un neam propriu zis, chiar dacă azi e încă un stat independent, ci parte dintr-un mare și frumos Neam, asociindu-se cu toate valorile ei, chiar dacă, prin toate mijloacele în ultimele două secole s-a încercat a denigra acest aspect, inclusiv prin Biserica Ortodoxă, servilă imperiului rus.

   Vorbind despre identitatea națională marele teolog român, părintele profesor Dumitru Stăniloaie afirma că „nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naționale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu[1], plecând de la această mărturisire, putem relata cu tărie că Basarabia este pământ românesc și trebuie să cunoască, să trăiască Cuvântul lui Dumnezeu românește.

   Organizarea oamenilor pe națiuni este o temă prezentă în întreaga Sfântă Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. În ceea ce privește împărțirea societății pe principiul etnic putem găsi argumente încă de la începutul facerii lumii: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți...” (Fac. 1, 28). În Adam și Eva se cuprindeau, potențial toate națiunile, menționează la un moment dat același mare teolog român[2].

   Mai târziu, după încetarea potopului pe timpul lui Noe, acesta primește poruncă de la Dumnezeu: „Ieși din corabie tu și împreună cu tine femeia ta, fiii tăi și femeile fiilor tăi... ” (Fac. 8, 16) și după ce i-a binecuvântat a reiterat porunca dată lui Adam și Evei: „Nașteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți”(Fac. 9, 1). În capitolul 10 de la Facere este expus, printr-o scurtă genealogie, modul în care s-au răspândit și înmulțit, pe neamuri, urmașii fiilor lui Noe, iar în final se concluzionează faptul că „Acestea sunt neamurile care se trag din fiii lui Noe, după familii și după nații, și dintrânșii s-au răspândit popoarele pe pământ, după potop”( Fac. 10, 32).

   După acest eveniment neamurile ajung să își capete anumite caracteristici individuale, mai ales după amestecarea limbilor la turnul Babel, care a venit ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru folosirea distructivă a libertății date omului la creație. Iată că, din acel moment, limba vorbită devine un element definitoriu în determinarea identității unui neam.

   Apartenența de Neam rămâne una din grijile și aspectele importante ale poporului ales, genealogia Mântuitorului fiind un exemplu elocvent în acest sens, Iisus Hristos făcând parte din seminția (neamul) lui Avraam, arborele genealogic fiind redat la începutul evangheliei de la Matei (Mat 1, 1-16).

    Tot în Noul Testament, de asemenea găsim diverse exemple ce ne arată că principiul etnic este determinant în organizarea Bisericii lui Hristos, mai ales după Învierea Sa. Domnul Iisus Hristos, întemeind Biserica Sa, pentru toate neamurile pământului, aflați în toate locurile, pe lângă caracteristicile spirituale, le-a dat și principii de organizare ca instituție divino-umană, iar unul dintre aceste principii l-a constituit principiul etnic[3]. Astfel, Mântuitorul Hristos, înainte de Înălțarea Sa la cer, îi responsabilizează pe sfinții Săi ucenici și apostoli, îndemn mărturisit în toate cele trei evanghelii sinoptice: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh...”( Mat. 28, 19); În evanghelia de la Marcu îndemnul este „Mergeți la toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”(Marc. 16, 15) iar la Luca același îndemn către apostoli: „Să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim”(Luca 24, 47).

   Împlinirea acestei porunci a fost posibilă, începând cu Ierusalimul, după momentul Pogorârii Duhului Sfânt peste sfinții ucenici și apostoli ai Mântuitorului în chip de limbi de foc, iar aceștia au primit darul de a vorbi în diferite limbi, pentru a fi înțeleși de neamurile cărora urmau a le aduce Vestea cea bună. Faptele Apostolilor consemnează că în momentul Pogorârii Duhului Sfânt, în Ierusalim se aflau oameni, viitori creștini, din diferite locuri ale lumii, cu statut etnic bine definit[4]: „parți și mezi și elamiți...cretani, arabi...etc.”(Fapte 2, 9-11). Din aceasta putem deduce că toate „neamurile care sunt sub cer”( Fapte 5,2) fiind chemate la mântuire, fiecare cu etniile lor. Astfel, că cei prezenți la minunea dumnezeiască în Ierusalim, au mers după aceea reîntorcându-se în țara sau regiunea de unde proveneau, însă toți sau majoritatea L-au mărturisit pe Hristos, așa cum L-au descoperit apostolii, fiecare în limba sa.

   Faptele minunate petrecute la Cincizecime arată, că diversificarea popoarelor în limbi diferite este rânduită, binecuvântată și sprijinită de Dumnezeu pe de o parte, iar pe de altă parte, că această diversificare nu împiedică înțelegerea de către toate popoarele, vorbind limbi diferite, a aceluiași mesaj evanghelic, astfel manifestându-se unitatea credinței.[5] Hristos este Unul însă, tot El, ca Întemeietor al noii Sale Biserici, creează toate condițiile, ca după Pogorârea Duhului Sfânt toate neamurile să primească Evanghelia Lui, în limba lor și să își poată organiza „funcționalitatea” ecleziastică, dacă putem spune așa, între frontierele arealelor naționale[6], căci „în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El”(Fapte 10, 35).

   Așadar, principiile de bază, prin care Sfinții Apostoli au întemeiat primele comunități locale le-au fost rânduite de Însăși Mântuitorul Hristos, principii(canoane) care mai târziu au fost comentate, ajustate și implementate de către sfinții părinți. Unul dintre principiile definitorii ale bisericilor locale fiind cel etnic. Canoanele stabilite de sfinții apostoli au stat drept temei în formularea hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice, dar și a celor locale. Principiul etnic prevede că episcopii fiecărui neam să se adune într-o singură Biserică sub conducerea unui întâistătător, conform canonului 34 apostolic. Acest principiu a fost păstrat și întărit și de către sfinții părinți, astfel episcopii trebuie să fie de același neam cu poporul pe care îl păstoresc, cu obligația de a propovădui dreapta învățătură, săvârșind sfintele slujbe în limba neamului, cu respectarea tradițiilor și obiceiurilor, respectând normele doctrinare și morale ale Ortodoxiei. Acest principiu este respectat de Biserica Ortodoxă Română în organizarea sa și trebuie să stea la baza organizării tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale (inclusiv și în cea Rusă).

   Biserica Ortodoxă Română a avut, de-a lungul timpului, un aport important la păstrarea și promovarea conștiinței de unitate națională a poporului român. Ca fiică a aceleiași Biserici naționale românești, eparhia basarabeană a primit, a păstrat și a promovat valorile fundamentale ale identității unui neam, în speță, românesc: credința, istoria, tradițiile și limba. În acest context, putem menționa câțiva ierarhi basarabeni care și-au însușit cu desăvârșire, pe lângă identitatea spirituală ortodoxă, să promoveze și să propovăduiască apartenența dimpreună cu întreaga românitate ca părtași și trăitori ai aceluiași neam, vorbitori ai aceeași limbi și păstrători ai aceleiași istorii, tradiții românești și credință creștinească.

   Avem datoria de a menționa, înainte de toate pe cei doi ierarhi basarabeni trecuți în rândurile sfinților recent de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Sfinții Ierarhi Iosif cel Milostiv și Dionisie episcopal Cetății Albe Ismail. Dacă Sfântul Iosif a arătat unitatea noastră ajungând în scaunul mitropolitan de la Iași, deși născut în Basarabia, prin finalizarea grandiosului proiect, început de predecesorii săi, al înălțării Catedralei Mitropolitane din Iași, Sfântul Ierarh Dionisie a promovat valorile românești chiar pe pământurile Basarabiei, unde era mare nevoie de spirit și inițiative culturale românești, după aproape un secol de ocupație țaristă.

   Într-una din cuvântările sale, Sf. Ier. Dionisie, afirma despre identitatea națională și subordonarea bisericească a românilor basarabeni: „neamul românesc oriunde s-ar întâmpla a fi, trebuie să fie ocârmuit – în cazul moldovenilor- de Mitropolitul Moldovei[7], necătând de granițele sau hotarele care ne despart și pe noi politicește[8]. Într-un articol despre Sf. Ierarh Dionisie, imediat după alegerea ca episcop de către Sfântul Sinod, semnat de Ion Lancarjan, se menționează că el „a știut totuși să se identifice cu aspirațiunile unui întreg colț de pământ românesc, făcând din mănăstirea Suruceni, unde fusese stareț, un adevărat focar de redeșteptare națională. Pentru aceste merite a ajuns în cea mai înaltă treaptă bisericească – Arhiereu...[9]

    Chiar dacă trecuse aproape un secol de ocupație țaristă și întregul popor, dar mai ales preoțimea, au trecut printr-un groaznic proces de deznaționalizare, acest vrednic ierarh prin curajul să oratoric a propovăduit despre Ortodoxie și românism în Basarabia, având un rol important în înfăptuirea actului istoric de Unitate Națională din 1918.

   Nu putem vorbi despre lupta pentru apărarea identității naționale în Basarabia, fără să menționăm alt ierarh curajos, care a avut o contribuție decisivă în înfăptuirea Marii Uniri, vrednicul de pomenire mitropolit Gurie Grosu, primul ierarh roman din Basarabia după 1918, care a fost și semnatar al Declarației de Unire. Acesta pentru curajul său exprimat în predici și articole este exilat, scos din mijlocul conaționalilor săi și trimis în pământ străin, de unde a revenit abia după marele eveniment din 1918.

   Datorită unor astfel de ierarhi vrednici din Basarabia și celelalte ținuturi românești a fost posibilă realizarea visul unității tuturor românilor într-un singur stat la anul 1918. Datorită activităților și acțiunilor lor, în perioada interbelică a fost posibilă reînvierea spiritului, limbii și gândirii românești în Basarabia.

    Cu certitudine, menționăm că dacă Basarabia nu ar fi născut în acea perioadă ierarhi vrednici, conștienți că un popor trebuie să își cunoască istoria și identitatea națională, astăzi probabil nu am mai fi putut vorbi despre spirit românesc în Basarabia. Preoțimea basarabeană, sub conducerea unor astfel de ierarhi, și-a păstrat conștiința românească chiar și după o sută de ani de supunere forțată Ea și-a avut rolul ei important în realizarea Unirii, continuându-și acest rol și după. Seminarul Teologic din Chișinău i-a format pe aproape toți făuritorii Marii Uniri din 1918, același Seminar, ca și cele din Ismail, Bălți, de la Edineț, ca și Facultatea de Teologie din Chișinău și de la Cernăuți, au dat între cele două războaie oameni de cultură, savanți și preoți buni și buni români.[10]

   Plecând de la cele menționate, în contextul realităților din Basarabia, Patriarhul României, dimpreună cu ierarhii eparhioți, sunt de același neam, cu istorie comună, săvârșesc sfintele slujbe în limba neamului și respectă aceleași tradiții și obiceiuri, ca și noi basarabenii din R. Moldova, ceea ce nu putem confirma despre jurisdicția rusească în spațiul nostru, ei putând fi cel mult, în Basarabia, reprezentanți ai diasporei rusești și nicidecum Biserica națională în R. Moldova. De aceea, considerăm că în slujirea arhierească (și preoțească), mai ales în cadrul Mitropoliei Basarabiei, propovăduirea Identității Naționale în tot înțelesul ei, trebuie să constituie, după învățătura de credință ortodoxă, parte integrantă în pastorație.

    Astăzi trăim într-o lume cu o accentuată tendință de globalizare și secularizare, într-o lume în care încă marile imperii își duc lupte nevăzute, când se încearcă uniformizarea „valorilor” la nivel de Uniune Europeană, iar Rusia încă visează să ajungă a treia Romă. Chiar dacă în Hristos „nu există nici iudeu, nici elin…”(Gal. 3, 28), avem ortodoxie la nivel universal și nu trebuie să uităm că unul dintre aspectele după care vom fi judecați, la Judecata de Apoi, va fi Neamul. De aceea, în aceste împrejurări, considerăm că este necesar de accentuat și de insistat pe propovăduirea cu sârguință și dedicație prin diverse metode a identității naționale, chiar la nivelul ortodoxiei universale.

   Spiritualitatea românească este una foarte bogată și cu toate încercările politicilor actuale de a destabiliza și de a păta imaginea Bisericii Ortodoxe și a reprezentanților ei, prin diferite viclenii, ea rămâne în continuare valoroasă, prin unitatea și implicarea Bisericii în toate acțiunile care ne pot consolida ca Neam.

   În final rămân câteva probleme ce ar trebui abordate, în ceea ce privește realitatea ecleziastică din Basarabia (R. Moldova) și identitatea națională a credincioșilor dintre Prut și Nistru. Indiferent de eparhia pe care o păstorește, credem că fiecare ierarh din cadrul Patriarhiei Române, ar trebui să își pună pe agenda de lucru și problema basarabeană, mai ales atunci când vine vorba despre susținerea mitropoliei subordonate Patriarhiei Ruse prin donații de carte românească, prin susținerea de conferințe și alte acțiuni. Suntem de acord că punerea la dispoziția acestora a materialelor de informație românească ar putea trezi spiritul național în inimile unora, dar în același timp aceasta influențează negativ asupra activităților singurei structuri canonice din acest spațiu românesc, Mitropolia Basarabiei, dimpreună cu eparhiile ei sufragane. Fiind sprijiniți din Țară, având o mare parte a bisericilor din R. Moldova și având sprijinul autorităților de stat, structura bisericeasă  a Patriarhiei Ruse din R. Moldova, continua să rămână într-o necanonicitate confortabilă, pe care o consideră normală, servind intereselor geopolitice ale altei țări.

    O altă problemă actuală unde este lezat, în sânul Bisericii principiul de organizare pe etnie, fiind problema ucraineană, în care ar trebui să fim cu luare aminte și pe lângă diplomație să avem verticalitate, pentru că unui popor mare, cu particularități individuale, i se încalcă de asemenea, într-un mod flagrant, de către același stat și Biserică rusească, dreptul de a avea o Biserică națională. Se cuvine să fim cu luare aminte în această problem, pentru a nu ne face, prin acțiunile noastre, părtași la încălcarea canoanelor Bisericii noastre Ortodoxe.

   Un popor își poate consolida identitatea Națională prin Biserică, dar și-o poate pierde prin îndepărtarea de ea și înlăturarea reprezentanților ei din acțiunile cu caracter național, căci pentru un popor majoritar ortodox, mai ales, Biserica și Neamul (Patria) sunt două altare sfinte la care suntem chemați cu toții să slujim[11]. Amin.

Cu dragoste de Neam și Țară,

 

† PETRU

 

Arhiepiscopul Chişinăului,

Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

 

 

 


[1] Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloaie, Ortodoxie și Românism, p.104

[2], Ibidem, Românitate și Ortodoxie, Extras din revista „Teologie și Viață”, Nr. 4-8, Iași 1991

[3] Ortodoxia Românească – Coordonator: ÎPS Nicolae Corneanu, EIBMBOR, București 1992

[4] Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1995 – tipărit cu binecuvântarea PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, București 1987, p. 245

[5] Ortodoxia Românească – Coordonator: ÎPS Nicolae Corneanu, EIBMBOR, București 1992

[6] Bineînțeles, aici nu poate fi vorba despre organizarea de astăzi a comunităților din diaspora, aceasta fiind o altă temă. Acolo bisericile, dacă ne referim în special la diaspora românească, pe de o parte se află în afara granițelor României, dar ele servesc ca sprijin spiritual pentru comunitățile de români din afara granițelor și nu fac prozelitism în rândul popoarelor unde își desfășoară misiunea. Pe de altă parte aceste biserici continuă, cumva, activitatea misionară a sfinților apostoli, de a aduce pe toți la mântuire, acolo unde ortodoxia nu este majoritară în fața altor confesiuni. Ultimele statistici arată că diaspora ortodoxă românească are cea mai mare și rodnică activitatea misionară, convertind la ortodoxie în ultima perioadă pe foarte mulți, chiar și în țări necreștine, unde pericolul de a fi martirizat pentru asta există neîncetat.

[7] Era vorba de perioada de până la înființarea Mitropoliei Basarabiei ca parte componentă a B.O.R., în 1923

[8] Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu 2002, p.93

[9] Dionisie Erhan, episcopul Cetății-Albe-Ismail, mărturii de epocă, Concepție și îngrijire egumena Epistimia Goncearenco, Editura Pontos, Chișinău 2018, p.90-91

[10] Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu 2002, p.96

[11] Sava Bogașiu, Patria în opera lui Grigore Vieru, Editura Alpha MDN, Buzău 2015, p. 64